Cand viscolul rascoleste zapada si frigul domneste peste tot, se asterne in suflet un sentiment profund de caldura, de liniste si pace. In fiecare iarna am acest sentiment si parca acum e mai intens ca oricand.
Un sentiment care ma duce cu gandul la detasarea vehiculata de marii maestrii ca si cale de iluminare.Am facut deseori paralela intre imagini din natura - un copac in bataia vantului, petalele unei flori smulse de vant- si viata unui om. Si mi s-a parut atunci ca soarta e oarecum nedreapta si trista, ca ceea ce avem de infruntat e deseori peste puterile noastre; si ca a fi "in voia sortii" e un lucru rau. Am judecat imediat imaginea, m-am suparat in locul copacului si al florii, m-am razvratit impotriva destinului despre care nu stiam de fapt nimic.
Poti privi cu detasare doar cand ai deplina incredere in divinitate, in forta care coordoneaza viata si stii ca ceea ce trebuie sa se intample, se intampla la momentul oportun; cand intelegi ca esti poate prea mic pentru a vedea intregul si accepti sa traiesti ceea ce ti se ofera pentru a creste. Sa nu incerci sa schimbi evenimentele ci doar felul in care le percepi. E destul de ciudat cum exercitiul asta poate sa iti ofere ceva nou in fiecare zi, chiar daca ceea ce se intampla este la fel.
Sa poti vedea viscolul, sa-l simti si totusi caldura din sufletul tau sa nu dispara - sa privesti cu detasare - nu cu nepasare - doar fara sa incerci sa controlezi ceea ce se intampla. Privind natura e mai usor de realizat asta, sa incercam incet incet sa o facem si privind la propria viata.
